Pe degetul ăsta am purtat, cu bucurie, timp de vreo 19 ani, o verighetă. A fost un simbol al unei vieți care mi-a adus bucurie, calm și echilibru. La vreo câteva luni după ce viața mi s-a schimbat și omul meu a plecat într-o altă lume, verigheta aia a început să mă doară. Atârna greu. Îmi aducea aminte constant de cel mai greu moment din viața mea. Așa că, mânată impulsiv de dorința de a mă simți mai bine, am dat-o jos și am înlocuit-o cu un inel pe care mi-l dorisem vreo jumătate de an și nu apucasem să mi-l mai cumpăr. Asta se întâmpla cu vreo 6 ani în urmă.
Cine mă cunoaște, știe că eu nu sunt mare amatoare și purtătoare de bijuterii. Nu port cercei, nu port nimic la gât, purtam o brățară pe care o iubeam, dar pe care într-un moment de senilitate am rătăcit-o prin casă și două inele. Dar de vreo 3 luni mi-a picat cu tronc acest inel. Pe care am vrut să mi-l cumpăr și am tot amânat, din varii motive. Numai că în ziua de Paște, când eu deliberam cu mine însămi (cu voce tare) dacă să mi-l comand sau nu, cei mai iubiți doi oameni din viața mea s-a gândit că îl merit ❤️
