Apa ne-a unit mereu, pe mine și pe copiii mei. Pentru că eu am iubit întotdeauna apa. Încă de mică, marea a fost mereu my happy place. Poate datorită faptului că în concediile la mare aveam toată atenția părinților mei. Poate datorită faptului că gașca noastră de concedii era faină și mă simțeam fericită și în siguranță alături de ei. Mi-am dorit să dau mai departe copiilor mei dragostea mea pentru apă.
Pe când erau mici și aveam nevoie constant să le ocup timpul cu activități (nu foarte costisitoare), am descoperit ștrandul. Mi-aduc aminte că plăteam 9-10 lei intrarea și ne petreceam o zi întreagă împreună, lângă apă.
În prima vară, au înotat cu colace, mai mereu în bazinul mare. În a doua vară am renunțat la colace, am trecut la aripioare. Aveau unele portocalii și se simțeau tare mândri că nu mai erau mici, cu colace. Se bălăceau ziua întreagă, cereau de mâncare non stop și seara picau lați.
În a treia vară, am considerat că sunt suficient de mari să poată înota fără obiecte ajutătoare. I-am dus pe o margine a bazinului mare și am recapitulat mișcările. Apoi le-am făcut vânt în apă și le-am zis: care iese la suprafață și înoată cei 2 metri până la margine primește un pachet cu biscuiți 😃 Voi, ăștia de mai aveți copii mici care nu știu să înoate, să nu faceți ca mine 😂 Le plăceau mult biscuiții, așa că s-au întors amândoi la margine. Teferi, fericiți și mândri că știu să înoate.
Ulterior, obișnuiam să înotăm împreună măcar 2 lățimi de bazin mare. Uneori mai multe, mereu cu laude și încurajări, până i-am simțit stăpâni pe ei. Când s-au făcut mari și-au început să plece la mare cu găștile, niciodată nu mi-a fost teamă. Știam că se descurcă bine în apă.
Ocazional, împărțeam la ștrand timpul, în weekenduri, cu oamenii din bula mea roz, prietenii noștri de-o viață de om. Cu toții ne simțeam bine la ștrandul nostru. Plecam dis de dimineață, ne beam cafeaua la soare, copiii se jucau liniștiți pe lângă noi. O dată ieșită din starea de leneveală, mă duceam aici, pe mijlocul celor două bazine și preț de câteva minute mă uitam la apă. Apoi mă aruncam în ea și începeam să înot. Mult. De regulă 20 de lungimi de bazin mare. 20 x 65 = 1300 de metri. Nu forțam niciodată. Înotam fix cât mă simțeam în stare. Mereu cu bucurie, mereu cu ușurință.
Mi-aduc aminte cum, într-o zi oarecare dintr-o vară ne-a prins o ploaie torențială. Și-am stat și ne-am bălăcit râzând, eu mai bucuroasă de bucuria lor, ei fascinați că mami le dă voie să se bălăcească, chiar dacă afara ploua torențial.
Iarăși mi-aduc aminte când, într-unul din weekendurile grele de după moartea lui Alexandru, am mers la ștrandul nostru cu Simona, Costi și Petru. Era una din zilele alea în care în care mi se părea imposibil de greu să și respir. Stăteam tristă și-ascultam în căști o melodie care mă făcea și mai tristă. Și-a apărut un nene, cu o masă de masaj. Și Costi m-a pus aproape cu forța pe masa ăluia, că știa el că o să mă simt mai bine după. Și m-am simțit.
Nu doar noi eram obișnuiți ai locului. Mai erau și alții cu care ne întâlneam la fiecare început de vară și ne bucuram că ne revedem. Ne salutam, schimbam câteva vorbe și ne vedeam fiecare de timpul nostru.
Ștrandul a fost mereu locul nostru. Până n-a mai fost. S-a închis în anul cu pandemia și închis a rămas… Nu înțeleg de ce, știu doar că am pierdut un loc care a făcut parte din viețile noastre ani de zile. Azi l-am regăsit pustiu și dezolant și trist. Și pare “fără viață, mami!” 😔
