Redau mai jos un dialog cu fiica mea, purtat adineauri la telefon:
– Ilinca, de ce nu m-aţi sunat şi pe mine astăzi când v-aţi trezit?
– Pentru că după ce ne-am trezit am avut alte treburi şi ne-am făcut lecţiile şi acum ne uităm la “Nea Marin miliardar” în reluare.
– Câte lecţii ai făcut?
– Doar trei pagini, sper că nu te superi, pentru că astăzi nu am avut PREA chef. Pa!
…
No comment. Scurt şi la obiect.
Şi mai am unul, de aseară:
– Mami, cu câţi de I se scrie cuvântul viitor? întreabă.
– Păi hai să despărţim în silabe să vedem, zic eu plină de elan. Să vedem: VI-I-TOR. Câţi de I auzi?
– Unul.
– Hai, măi, mami, ia încearcă şi tu.
– VI-I-TOR, zice ea. Aud un I, zice ea râzând şugubăţ.
– Măi, cum să auzi doar un I, tu nu auzi că sunt doi?
– Ba nu. Eu aud un I. Auzi, da ce e ăla “viitor”, mami? Ce înseamnă “viitor”? (întrebare pusă doar ca să-mi distragă atenţia de la subiect, desigur. Fiindcă nu vroia să-mi dea dreptate cu I-urile alea…)
End of story.
Dialoguri din astea avem cu zecile, pe zi. Păcat că atunci când pot să-mi adun gândurile, nu mi le mai amintesc.
