Gheorghe Tadici este un adevărat personaj în lumea handbalului, dar asta o știm cu toții. Realizările obținute într-o carieră de aproape 50 de ani (omul ăsta este prezent în handbalul românesc de mai mulți ani decât respir eu pe pământul ăsta) sunt cunoscute de toți iubitorii handbalului și nu numai.
Nu vreau să minimizez munca impresionantă a acestui om, dar mie Gheorghe Tadici îmi aduce aminte de MAMA. De mama mea, care nu a ratat niciun meci al handbalistelor noastre de la Campionatul Mondial din Rusia (2005) și Campionatul Mondial din Franța (2007). Se așeza nerăbdătoare în fața televizorului la fiecare meci. Fiindcă știa că va fi cu emoție, nu stătea relaxată pe canapea sau pe fotoliu, ci jos, pe covorul din sufragerie, sprijinită de măsuța aia din sufragerie pe care o cumpărase cu tata, după ce se căsătoriseră. Știa exact în ce grupă juca fiecare echipă, cine se califica în fazele următoare și cu cine aveau să joace fetele noastre. Trăia la maxim fiecare minut al fiecărui meci. Când vreo jucătoare de-a noastră executa o lovitură de la 7 metri, se uita pe fereastră sau mergea la bucătărie, iar eu îi spuneam dacă a fost gol sau ratare 😀 Stătea în tensiune și se bucura ca un copil mic în dimineața de Crăciun când câștigau ale noastre.
Sunt recunoscătoare că ieri dimineață am avut oportunitatea de a-l cunoaște personal pe domnul Tadici, nicio clipă nu am regretat că m-am trezit într-o sâmbătă dimineață la 6.20 😄 Sunt recunoscătoare că ieri am avut-o în gând pe mama, mai mult decât de obicei ❤️
Interviul complet cu domnul Tadici, realizat de colegul Andrei Pițigoi, va fi disponibil în curând pe Buzăul Sportiv. Fiți pe fază! 😉
