O aud. O simt. O miros. E neschimbată. Nu am nevoie să o văd. Nici n-aș avea cum. E neagră, ca și întunericul care mă înconjoară. Îi simt mirosul. Se au țipetele prietenilor ei. Unele mai ascuțite, altele mai lungi, unele mai scurte și înfundate, altele aproape isterice. Se ceartă și se împacă pe lângă ea. Se tânguiesc, ca mai apoi să înceteze brusc, așa cum au început. Îmi pare că au mereu chef de ceartă.
Mă liniștește doar faptul că o știu acolo. O aud cum se izbește sacadat, dar ferm. Parcă mă ceartă că n-am mai venit să o văd de ceva timp… Parcă îmi spune ce a mai făcut de când ne-am văzut ultima oară… Niște lumini pâlpâie în zare și străpung negura nopții, rupând monotonia întunericului, la distanțe aproape egale. Le număr în șoaptă. Sunt 7. O cifră magică. Eu și ea, prietene vechi care se bucură de fiecare întâlnire. Noi două, aproape un întreg.
