M-am trezit cu un gol în stomac și un mare nod în gât. Trei ore mai târziu sunt tot acolo. Începem să ne împrietenim. Primele lacrimi au apărut în timp ce mergeam spre clasă. I-am șoptit că sunt foarte mândră de ea. E o zi tare importantă. După ultima jumătate de an, mi se pare o mare realizare că am ajuns aici. Și eu, și ea. A fost o muncă în echipă fantastică. Mulțumiri și recunoștință celor care ne-au fost aproape în ultimele luni. Nu am fi reușit singure. Ni se potrivește vorba aia “it takes a village to raise a child”. Avem niște săteni de nădejde pe lângă noi. Vă mulțumim și vă iubim! ❤️
Ne-am adunat într-o sală de clasă elevi, părinți, bunici, frații mai mari și mai mici, iubiți și iubite. Toți avem emoții, dar dacă s-ar da un premiu la categoria asta, l-aș lua pe ăl mare. Transpir într-una. Dau să plâng. Zâmbesc tâmp. Mă uit agitată la telefon să văd când vine Luca. Ea nu știe ca el vine.
Începe festivitatea din clasă. Un tânăr zâmbitor ne mulțumește nouă, părinților și îi roagă pe colegii lui să ne aplaude. Ne sunt recunoscători că au ajuns aici. Prima tură serioasă de lacrimi. Stătea să iasă de vreo 3 ore. Pfff, ce bine e să plângi de fericire și ușurare.
Începe prima parte a unui videoclip făcut de elevi, cu întâmplări din anii de liceu. Râdem și plângem cu toții. Copiii și-au cerut scuze anticipat pentru toate drăcoveniile făcute în timpul liceului. Și ne-au rugat să nu îi certăm acasă. Copiii mamii, și noi am fost ca voi. Și noi am făcut drăcovenii în liceu.
Urmează tura a treia de plâns. Fiindcă apare Luca. E surpriză, Ili nu știa ca vine. Îl vede. Îi văd uimirea și bucuria sinceră de pe față. S-a luminat toată. Se îmbrățișează. Mai plâng puțin. Sunt ai mei. Își sunt acolo mereu.
Continuăm să ne uităm la videoclip. Mai râdem, mai plângem. Nu mă pot abține să nu mă întreb de ce doamna dirigintă, în loc să se uite alături de noi la videoclip, stă cu spatele la peretele pe care acesta se derulează. Bine, n-am înțeles de ce doamna dirigintă a întârziat la festivitatea din clasă, parcă n-ar fi un pic și ai ei copiii ăștia… Nu înțeleg eu multe când vine vorba de doamna dirigintă, dar nici nu mai am răbdare să o fac…
Vine rândul profesorilor. Au cuvinte frumoase cu toții și pentru copii și pentru noi, părinții. Sunt vizibil emoționați. Plânge doamna profesoara Barbu în fața clasei. Plâng și eu în spatele clasei. Ca două mame respectabile ce suntem 😀 Doamna Barbu, vă mulțumesc și vă sunt recunoscătoare pentru tot ce ați făcut pentru Ilinca în ultimii 4 ani❤️
Pornim, emoționați, spre amfiteatru. Întâi coboară toate clasele care termină pe sub un tunel de flori. Sunt frumos încolonați și sunt însoțiți de diriginți. Ajungem în amfiteatru. Încercăm și noi, ceilalți, să ne găsim câte un loc. Până îl găsim, jumătate din emoții au dispărut. Începe. Se cântă imnul. Până termină de cuvântat, în veșnicele limbaje de lemn, directoarea, preotul, primarul, prefectul, etc., am și uitat naibii că aveam emoții 😀 Dacă mai cuvântau 3 oameni, cred că uitam și de ce venisem acolo.
Mă uit constant la a mea. Șușotește și râde cu Bianca. E vizibil emoționată. E chemată pe scenă, să își ia o diplomă pentru nush ce merite. O urmăresc cum urcă atentă pe scenă. Cred și eu că e greu să urci pe niște trepte minuscule când porți 40 și ceva (nu spun cât) la picior 😀 Îi caut din priviri pe Luca al meu, Alex, celălalt Luca, Ioana și Anastasia. Ei sunt “satul” Ilincăi și toți sunt acolo pentru ea. În dimineața asta nimic nu a fost mai important pentru ei decât să îi fie acolo. Pe doi dintre ei îi știu de când erau de-o șchioapă. Mă minunez cât au crescut. Tare mi-s dragi cu toții și tare îi iubesc. Au câte un buchet cu flori în mână. La final se îmbrățișează cu toții și își fac planuri. Mâine termină celălalt Luca. Vineri termină Ioana. Își vor fi acolo unii pentru alții.
Mă simt ușurată. Mai plâng puțin, mai facem niște poze. Ne luăm rămas bun. Ea pleacă într-o direcție, eu și Luca în altă direcție. Ne întâlnim acasă mai târziu. Am făcut-o și p-asta.
