Mă uit la brad. Mă uit la un document alb de pe laptop. Mă uit la paharul cu vin roșu, pe jumătate plin. Îmi dau seama că îl văd pe jumătate PLIN, nu gol. Sorb o înghițitură. Mi se învârt zeci de gânduri concomitent prin minte… Mă întreb dacă să încep sau să nu încep o serie de texte care ar deschide o cutie a Pandorei în care trăim de 2 ani încoace. Decid că o să văd încotro mă duc cuvintele, mă las în voia lor.
Anul ăsta, cred că pentru prima oară în viața mea, am împodobit bradul singură. De 22 de ani există Luca, de 19 ani există Ilinca. Cel puțin în ultimii 22 de ani nu am împodobit bradul niciodată singură. Nici nu îmi aduc aminte de momentul împodobirii bradului de dinainte de copii, vag îmi aduc aminte de brazii din copilărie, ăia în care mama punea vată în loc de beteală și agăța niște ornamente pe care le avea de la mama ei, pe care an de an și eu le agăț în bradul nostru. Și mă gândesc cu dor la mama.
Nu-s deloc tristă că s-a întâmplat așa anul ăsta, cum ar crede unii. E o etapă a vieții mele, asta în care copiii au plecat de acasă, pe care am anticipat-o și am avut timp să mă pregătesc pentru ea. Nu mi-a fost frică niciodată de singurătatea din casă după plecarea copiilor. Mereu m-am simțit bine eu cu mine. Am o rutină a mea, care îmi dă siguranță. Am un cățel și o pisică. O casă goală nu mă sperie niciodată. Ba dimpotrivă, e locul meu de siguranță în care îmi reîncarc bateriile descărcate de zile și de momente.
Îmi dau seama că e prima oară de la 1 decembrie încoace când mă simt cât de cât liniștită. A fost un an teribil. La fel de teribil ca ăla de acum 7 ani, când am rămas fără Alexandru. Măcar ăla a fost prost pe jumătate, că atunci s-a năruit totul la sfârșit de iulie. Ăsta a fost prost TOT. Cred că anul ăsta am înțeles cum se simt ăia care merg pe sârmă la circ. A fost un an fără pic de echilibru. Un roller-coaster din ăla din cele mai mari parcuri de distracții, de ți se taie respirația numai când te uiți la el. Am avut în permanență stomacul ghem de la stres și inima cât un purice. Am învățat să trăiesc în frică, am învățat că sunt momente în care pot pierde absolut tot controlul. Ceea ce, pentru o fecioară ca mine, este cel mai mare chin. Am învățat că există momente care te lovesc cu forța unui tren de mare viteză, pentru care nu am apucat să construiesc scenarii și pentru care nu am apucat să mă pregătesc psihic. Nu am putut să anticipez răspunsurile și scenariile la întrebarea: ”ce mi se poate întâmpla cel mai rău în această situație?”.
Povestea pe scurt este cam așa: anul ăsta prost a început acum 2 ani. Când, cam în perioada asta, am început să mă întreb dacă nu cumva e ceva în neregulă cu Ilinca mea. Mi se părea leneșă și delăsătoare. Trei săptămâni mai târziu mi-a verbalizat că ceva nu era în regulă cu ea, după o beție din noaptea de revelion, de la care am adus-o acasă plângând, la un telefon al prietenilor ei. Un an mai târziu am aflat că ceva nu era deloc în regulă cu ea. După o lună a apărut primul diagnostic: depresie. După un an de terapie cu o ființă minunată (o să revin cu amănunte, după ce o să cer acordul să spun și nume) am primit o recomandare care a venit ca un taifun peste noi: trimitere la psihiatru.
Atunci am început lupta cu anul al doilea. Fix în decembrie anul trecut, tot cam pe vremea asta. Anul în care am trăit între programările la un psihiatru și trei psihologi și cutiuțe cu medicamente. Primul diagnostic al psihiatrului: depresie și anxietate. Cu tabel desenat cu pixul pe hârtie, în care erau menționate toate simptomele, fiecare dintre ele încadrate fie la tabloul depresiei, fie la tabloul anxietății S-a lăsat o liniște grea. Am tăcut. Am vorbit. Am tăcut iar.
Am început lupta și tratamentele. Nimic nu a mers. Nicio combinație. De la antidepresive ușoare, am trecut la combinații de antidepresive, unele mai ușoare, altele mai grele. Nimic. Nicio schimbare în bine care să dureze mai mult de 2-3 săptămâni. În aprilie eram disperată. Puteam să jur că nu doar că nu intră în BAC, dar eram convinsă că nu o să-l ia, în cazul fericit în care reușeam să o scot din dormitor să o trimit la examene. În aprilie a apărut primul medicament din gama de medicamente la care nu voiam să se ajungă, un antipsihotic. În 4-5 zile, a început să renască Ilinca mea. Primul semn bun a sunat cam așa: ”mami, mă ajuți să îmi fac curat în cameră?” Am plâns de fericire, jur. Nu era la capacitate maximă, dar cumva a reușit să intre în BAC și să-l și ia. Îndată am constatat o stagnare. Din nou, niciun progres. A intrat la o facultate. Fără examen, doar cu media din BAC. Nu era chiar ce își dorea, dar era ceva. A plecat de acasă în București. A ținut cu dinții să meargă pe drumul firesc, să nu renunțe. A urmat o perioadă de adrenalină, mutat de acasă, facultate, mediu nou. O vreme s-a descurcat. Apoi a clacat din nou. În noiembrie, după un eveniment traumatic în care și-a găsit pisoiul cel nou adoptat mort în pat, s-a cerut singură la spital. A zic că ea nu mai poate să trăiască așa. Asta nu e viață. A știut și a avut curajul să ceară ajutor. Ea vrea să fie ajutată să fie bine. Ea vrea să trăiască normal. Ilinca mea e mai puternică decât crede și e mai curajoasă decât crede.
A fost grea săptămâna de stat la spital. A fost groaznică. Dar a fost benefică. Altă schimbare de tratament. Mai multe medicamente. Din alea grele. Poate a cincea schemă? Naiba mai știe, le-am pierdut șirul… S-a produs o minune. A reapărut Ilinca mea. Ilinca mea se trezește și zâmbește. Ilinca mea e motivată să trăiască. Ilinca mea cea puternică și luptătoare se trezește la viață din nou. După ce a ieșit din spital, Luca a venit și mi-a zis: ”mami, Ilinca m-a luat în brațe, așa cum făcea în vremurile ei bune. Ilinca a vorbit și a râs cu mine. Ilinca a făcut glumele ei sarcastice. Mami, mi-a fost foarte dor de ea!” Ilinca noastră seems to be back.
Nu am fi reușit să ajungem aici fără ajutorul oamenilor de lângă noi. Primul căruia îi suntem extrem de recunoscătoare este Aziz Isreb. Nu e doar un psihiatru. Este un OM. E omul pe care l-am sunat și la 12 noaptea, după un episod asupra căruia am să revin, deocamdată nu am puterea să îl povestesc. E omul care a ținut loc de psiholog timp de câteva luni în care Ilinca nu a mai vrut la terapie. E omul care m-a ridicat și pe mine de jos de câteva ori, când nici eu și nici prietenii mei nu am/ au mai putut. E omul care mi-a răspuns la toate întrebările cu o răbdare și un calm incredibil, fie zi, fie seară, fie weekend. E omul cu care Ilinca a avut o chimie imediată. E omul care, pe parcursul ultimului an, și-a pierdut în două momente încrederea în el, pentru că niciun tratament nu mergea. Nu i-a fost teamă să-mi recunoască asta, dar nici mie nu mi-a venit nicio secundă în cap gândul să renunțăm la el. E omul cu care am pornit la drumul ăsta și sunt convinsă că o să ne însoțească pe drumul ăsta mult timp de acum înainte.
Cel de-al doilea căruia îi sunt extrem de recunoscătoare este prietenul Ilincăi, Alex. Se spune că fetele își aleg bărbații care le seamănă taților. Este perfect adevărat. Alex este o combinație perfectă între celălalt Alex, tatăl Ilincăi și Luca, fratele Ilincăi. Este o minune de om. Este un tânăr absolut grozav, căruia eu una îi sunt extrem de recunoscătoare. E curajos și puternic, a răbdător peste măsură, e bun și blând. E cu simțul umorului la purtător, e inteligent. E cel care a suportat-o pe Ilinca cu o răbdare cum rar mi-a fost dat să văd.
Asta e povestea pe scurt a ultimilor doi ani. Povestea pe lung am să o fac pe măsură ce o să simt nevoia să povestesc. Deocamdată mai plâng puțin. Și mă uit la bradul ăsta pe care l-am împodobit singură. Și mai sorb din paharul cu vin. Și parcă, parcă, simt un pic de liniște, un pic de echilibru și parcă parcă întrevăd o luminiță la capătul acestui tunel foarte lung și foarte foarte întunecat, în care orbecăi de 2 ani.
Am început povestea asta pentru că ceea ce ne-a lipsit cel mai mult, cred, a fost lipsa comunicării cu oameni care trec prin aceleași situații ca și noi. Aș fi avut nevoie de un grup de suport format din oameni care trăiesc lângă o persoană care se luptă cu depresie și axietate. Ilinca ar fi avut nevoie să intre în contact cu oameni care trăiesc ce trăiește și ea. Din păcate, în România, se pare că este rușinos să spui că te lupți cu o boală psihică. Aproape nimeni nu vorbește despre asta. Am cântărit mult dacă să o fac sau nu. Am discutat mult cu Ilinca pe tema asta. Ea nu a ascuns că se luptă cu asta. A spus prietenilor ei. Eu nu am ascuns că ne luptăm cu asta, am spus prietenilor mei. Amândouă am decis să începem să vorbim. Poate mai sunt oameni ca noi, care simt că au nevoie să vorbească. Suntem aici. Pentru oricine vrea să vorbească cu noi despre depresie și anxietate. Nu, depresia și anxietatea nu însemnă niște boli închipuite. Nu înseamnă un alint. Sunt îngrozitor de reale. Doar că nu se văd. Vrem să ajutăm. Vrem să fim ajutate.
Recitesc ce am scris și simt că mi s-a luat un mare bolovan de pe suflet. Îmi duc o respirație până la capăt. Din păcate, în ultimii doi ani, am învățat că pot supraviețui cu jumătăți de respirație. Promit că o să revin cu poveștile pe lung. Poate ajută pe cineva…
Până atunci, în afară de sănătate și liniște, vă doresc la toți să vă scoată în cale Universul oamenii potriviți ❤
