Sunt o fire optimistă de felul meu, aproape mereu am reușit să văd partea plină a paharului sau o luminiță la capătul unul tunel, indiferent de momentele sau experiențele trăite. Mereu caut să găsesc ceva frumos într-o situație sau ceva bun în orice om pe care îl întâlnesc. Și, în perioada asta a vieții mele, mă inspiră citatul ăsta: ”when there is light, there is hope”. Cândva, am să-l transform într-un tatuaj, așa cum l-am transformat și pe cel cu ”I bend, so I don’t break” după moartea lui Alexandru.
Am fost înconjurată de multă lumină zilele astea, de oameni care m-au lăsat să mă deschid în fața lor, cu multă răbdare, empatie și toleranță. Și mi-am cerut iertare multor oameni. Pentru că în anul ce-a trecut simt că le-am greșit multora prin simplul fapt că nu am mai fost lângă ei și că m-am retras în peștera mea.
Mi-am cerut iertare unui om care îmi e alături de câțiva ani buni și care a avut un rol important în viața mea, nu doar în anul ăsta. Știu că l-am supărat pentru că nu am mai fost eu, Ileana cea răbdătoare și calmă, cea împăciuitoare și blândă, așa cum obișnuiam să îi fiu. Deși știu că i-a fost groaznic de greu, omul ăsta a avut curajul să se deschidă, așa cum nu a făcut-o în fața nimănui. A avut curajul să spună că și el suferă. A avut curajul să verbalizeze cele mai chinuitoare gânduri și nu doar să le verbalizeze, ci să mi le și explice, astfel încât să o înțeleg mai bine pe Ilinca, ceea ce mi s-a părut un gest extraordinar de curajos. Să îmi răspundă la întrebări, când nu reușeam să înțeleg stările Ilincăi. Când nu știam cum să o abordez. A fost acolo, deși poate ăsta a fost cel mai greu lucru pe care l-a făcut în viața lui. Și îi sunt recunoscătoare pentru asta. Pentru curaj, pentru răbdare, pentru toleranță, pentru înțelegere, pentru umor, pentru tiktok-urile cretine care m-au făcut să râd când nu mai știam s-o fac.
Mi-am cerut iertare fiului meu. Pentru că în ultimul an l-am neglijat. Nu l-am mai ascultat mereu, nu i-am mai fost emoțional aproape mereu. Față de el cred că m-am simțit cea mai vinovată și față de el am senzația că am greșit cel mai mult. Dar Luca al meu e bun și blând și înțelegător. Luca al meu se mulțumește cu puțin și oferă mult. Luca al meu e loial și nu se lasă niciodată bătut. Luca al meu a primit în dar de la sora lui, de Crăciunul ăsta, o carte pe care ea a citit-o de câteva ori și care i-a fost cumva de mare ajutor. Și i-a dăruit-o mai departe fratelui ei, cu speranța că îl va ajuta și pe el să o înțeleagă mai bine. Cu o dedicație scrisă cu litere mărunte, care l-a făcut să plângă, să o ia în brațe și să îi spună că o iubește. A fost momentul lor de reconectare. El a simțit că și-a recăpătat sora înapoi. Și a declarat că a fost cel mai frumos Crăciun. Pentru că și-a primit sora înapoi.
Mi-am cerut iertare prietenelor mele Simona și Laura, care nici nu au știut exact prin ce trec, care au simțit că eu nu mai sunt Ileana lor, pe care le-am luat de bune, dar care au rămas acolo mereu, cu încăpățânare, în ciuda anului greu pe care l-au avut și ele. Și știu că vor fi acolo mereu. Am petrecut cu Simona noaptea de ajun și am ținut-o ore în șir în plâns și râs, conștientizări și glume, din categoria ”haz de necaz” iar a doua zi am simțit că mi s-a mai luat un bolovan de pe suflet. Noaptea asta a fost ca o descătușare. Mi-am verbalizat toate fricile, toate momentele traumatizante, toate speranțele și toate bucuriile.
Și îmi cer iertare și celorlalți pe care i-am supărat și de care m-am distanțat. Sunt tot aici, un pic mai altfel, dar tot aici.
După ce am scris primul text, cel de pe 20 decembrie, am avut două nopți albe. Nu doar pentru că am primit câteva mesaje și câteva telefoane care m-au făcut să înțeleg că nu suntem singurii în situația asta (și le mulțumesc din suflet pentru curajul de a spune, va veni o zi când vom stabili o întâlnire la o cafea și vom vorbi), alții se luptă cu altele și mai grele decât noi, ci și pentru că mi se învârteau în minte cuvinte, fraze, texte, frânturi de poveste pe care nici acum nu știu cum să le aranjez. Dar îmi păstrez încrederea în cuvinte, care niciodată nu m-au dezamăgit. Le las să vină la mine așa cum vor ele, cu speranța că voi reuși să fiu cât de cât coerentă, astfel încât povestea noastră să capete un sens.
Lupta Ilincăi cu depresia și anxietatea a început în mod oficial la revelionul de acum doi ani. Observasem, cu vreo lună înainte, că era ceva în neregulă cu ea. Era mai retrasă, își pierduse seninătatea de pe chip, am catalogat-o ca fiind leneșă, pentru că nu mai ducea la îndeplinire niciuna din puținele sarcini casnice pe care obișnuiam să i le dau, sau dacă le făcea, le făcea pe jumătate. Și nu mai mânca. Ilinca mea nu s-a luptat niciodată cu kilogramele și niciodată mâncarea nu i-a dat bătăi de cap. Totuși, în perioada aia, mai cu seamă în luna decembrie 2023, începuse să nu mai mănânce și slăbise. Am zis că e o etapă și că va trece, știind că niciodată nu a avut complexul greutății. Am fost superficială. Nu mai dormea nopțile (deși ea a iubit somnul de mică) și se trezea dimineața din ce în ce mai greu. Un an și ceva mai târziu, respectiv prin martie anul ăsta, într-o discuție de câteva ore cu ea, am aflat că într-o dimineață de octombrie, în 2023, s-a trezit și s-a simțit pur și simplu altfel.
– Cum altfel? Am întrebat-o eu.
– Altfel, mi-a răspuns ea. Parcă totul era greu. Chiar și spălatul pe dinți. M-am simțit pur și simplu ALTFEL, mami.
În noaptea de Revelion dintre 2023 și 2024, pe la 4 dimineața, mi-a sunat telefonul. Era una din prietenele Ilincăi. Mi-a zis că Ilincăi îi e foarte rău, vomită și plânge fără oprire. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat înțelepciunea să îi țin aproape pe toți prietenii lor, că i-am convins că pot avea curajul să se deschidă în fața mea, că știu să îi ascult fără să îi judec, că le sunt aproape. Fiindcă așa au avut curajul să mă sune și să mă cheme. Am adus-o acasă plângând în hohote. Pentru prima oara după foarte mulți ani am dormit cu ea, pur și simplu nu mă lăsa să plec de lângă ea. După câteva ore de somn s-a trezit, am stat de vorbă și a luat-o de la capăt cu plânsul. O tot întrebam ce o supără fiindcă nu reușeam să înțeleg. Îmi zicea că ea e grasă și că nu se mai suportă așa. Nimic mai neadevărat. Ilinca mea nu fusese grasă niciodată. Și chiar slăbise în decembrie. După un întâi ianuarie cu plânsete multe, a ajuns singură la concluzia că trebuie să își facă programare la Raluca Roșioru, psiholoaga și prietena noastră, care ne-a fost alături și în alte momente grele ale noastre. Era cel mai firesc pas pe care Ilinca a știut să îl facă. Pe amândoi i-am crescut în ideea că a merge la psiholog nu e ceva rușinos. Că nu e rușinos să mergi la medic, când ai nevoie. Că dacă te doare o măsea mergi la dentist, dacă te doare un picior mergi la ortoped, dacă te doare sufletul, mergi la psiholog.
La Raluca a mers din ianuarie 2024 până în decembrie. Încă de la prima ședință (cred, nu mai rețin exact) Raluca i-a spus că suferă de depresie. Ședințele erau neregulate, în funcție de timpul fiecăreia, păreau că o ajută pe moment. Dar tot simțeam că e ceva în neregulă. Orice incident zilnic ușor neplăcut se transforma într-o tragedie. Nu dormea nopțile. Trăgeam de ea să meargă la școală. Nu o vedeam învățând. Nu o vedeam bucurându-se de mai nimic. Avea tendința să se izoleze de prietenii ei, evita să iasă. Singurul cu care ieșea constant era Alex. Singurul lucru bun pe care i-l adusese revelionul ăla.
Aici fac o paranteză și spun: mamelor, taților, dacă simțiți că ceva este în neregulă cu copilul vostru, luați atitudine. Nu vă mințiți. Nu îi credeți pe alții care vă spun că vi se pare. Intuiția voastră de părinți nu vă înșeală NICIODATĂ. Dacă ceva vi se pare în neregulă, însemnă că ceva este în neregulă. Cel puțin când vine vorba de copilul vostru. Ascultați-vă instinctul și faceți ceva!
Primul an s-a încheiat cu recomandarea Ralucăi de a merge la psihiatru. Îi mulțumesc din suflet că a însoțit-o pe Ilinca pe o parte din drumul ăsta și îi mulțumesc din suflet că a știut să spună că Ilinca are nevoie de mai mult. Că nu e suficientă terapia, că are nevoie și de psihiatru. În decembrie 2024 a început anul al doilea. Cel mai lung și mai greu și mai negru an din viețile noastre. La egalitate cu ăla în care l-am pierdut pe Alexandru.
Azi Ilinca a avut o zi proastă. Dar înainte de asta au fost multe zile bune. Am întrebat-o ce o supără. O sperie fricile mele, pe care nu i le-am ascuns. A recunoscut că o întorc pe dos sărbătorile, îi aduc aminte că ea nu îl mai are pe tatăl ei alături. E agitație multă, e lume multă, toate astea o scot din zona ei de confort. Adevărul e că ne scot pe toți din zona de confort. Dar pentru o persoană depresivă și anxioasă e mult mai greu. Dragul nostru Aziz mi-a explicat la un moment dat că oricât de empatică, inteligentă și informată sunt eu, ca mamă a ei, niciodată nu am să o pot înțelege până la capăt. Mi-a spus că orice chestie care pe mine mă supără sau mă sperie, pe ea o supără și o sperie de cel puțin 10 ori mai mult. Orice simt eu, să multiplic cu 10. Sau cu 100. La cei ca ea, totul este exacerbat. ȘI, o dată ce am înțeles informația asta, totul a devenit puțin mai ușor.
Totuși, deși mai toată ziua de azi a stat în camera ei pe telefon, tristă, am încheiat ziua într-o notă optimistă: i-am făcut cadou o pătură primită de Crăciun de la Carmen, i-am zis că poate să și-o ia cu ea la București. Și brusc a zâmbit. Și mi-a făcut cadou un inel de-al ei de argint, pe care și l-a scos de pe deget și, după ce l-am probat, mi-a zis că pot să îl păstrez, dacă îmi place. Da, îmi place și îl vreau. Să mă uit zilnic la el și să mă gândesc cu dragoste la fiica mea cea curajoasă și bună. Apoi și-a luat cuminte pastilele, și-a luat pisoiul în brațe, și s-a băgat la somn.
Încheiem ziua zâmbind. Și azi am găsit câteva motive să fim recunoscătoare. Am dăruit o păturică. Mi-am cumpărat un bilet de avion (jur că asta e terapia mea, dar despre asta într-un episod viitor 😀). Am fost scoasă în oraș la masă și la cafea și mulțumesc pentru asta 🥰 M-am auzit la telefon cu fiul meu. Am primit un inel de la fiica mea. Am auzit-o râzând la un tik-tok tâmpit cu niște pisici. Simt că suntem pe drumul cel bun ❤
