În ajun de Crăciun mă jucam de-a gospodina prin casă. Și cum făceam eu ordine, repede, repede, că venea finu’ Costel în vizită 😀, am auzit ceva dintr-unul din dormitoarele copiilor. M-am oprit pe holul dintre dormitoare. Am ascultat. Mi-am ținut respirația, de teamă să nu oprească sunetele alea. Se auzeau copiii mei RÂZÂND ÎN HOHOTE. Se auzeau vorbe. Și iar RÂSETE. RÂSETE!!! ❤ Am realizat că nu mai auzisem așa ceva de luni de zile. Poate chiar un an… Râsetele alea erau normalitatea lor, aveau un fel de tabiet și se adunau aproape seară de seară fie într-un dormitor, fie în celălalt și povesteau și râdeau. Doar că au dispărut. Și tare le-am simțit lipsa… Nu doar eu, ci și Luca. Lucru pe care l-a verbalizat clar în dimineața de Crăciun, cu lacrimi în ochi.
Povestea anului 2 e mai grea și mai încurcată și nu știu cum să o încep… În decembrie 2024 a fost prima vizită la psihiatru. Aziz, un om și un medic de o blândețe incredibilă, a stat de vorbă mult cu noi. Eu nu am vrut să particip la discuție, dar Ilinca a insistat să mergem împreună. A zis că orice îi spune lui pot să aud și eu. Așadar, Aziz a scos stiloul lui frumos, o coală de hârtie și a început să pună întrebări. Pe măsură ce Ilinca răspundea, cu glasul pierdut și abia șoptit, el nota pe 2 coloare simptomele.
La întrebarea ”te-ai gândit vreodată să îți faci rău” s-a lăsat o tăcere grea. Eu intuiam răspunsul, deși nu avusesem curajul să îi pun întrebarea asta. Ea s-a uitat în ochii mei, apoi în ochii lui și a spus simplu: DA. Câteva luni mai târziu (într-o seară pe care încă nu am puterea să o povestesc) am reluat subiectul ăsta cu ea. Nu pot să descriu în cuvinte cum se simte să auzi din gura copilului tău întregul scenariu despre cum s-a gândit să își facă rău. Cert este că nu a pus niciun gând în practică datorită Sherlock-ului și lui Moro. Pentru că s-a gândit ea că dacă ei doi intră la ea in cameră și o găsesc pe covor, ei vor aștepta ca ea să îi mângâie și să îi iubească, așa cum face de obicei. Și dacă ea și-ar fi făcut rău și nu ar fi putut să îi mângâie, Moro și Sherlock-ul nu ar fi înțeles de ce și atunci ei ar fi fost foarte triști și debusolați, că Ilinca lor nu îi bagă în seamă. Și îi iubește prea mult ca să le facă așa ceva.
La final de discuție, Aziz ne-a citit cele 2 coloane și ne-a încadrat simptomele notate de el fie la depresie, fie la anxietate, fie la ambele. Apoi a venit vorba despre medicamente. A urmat iar o schemă desenată frumos pe hârtie, însoțită de explicații clare și precise, pe înțelesul nostru, despre dezechilibrele chimice și biologice REALE care se produc în organism în cazul celor două afecțiuni. Am reținut că:
– depresia și anxietatea sunt asociate cu dezechilibre chimice și hormonale la nivelul organismului
– în depresie apar frecvent scăderi ale serotoninei, dopaminei și noradrenalinei, substanțe implicate în reglarea stării de spirit, motivației și energiei, precum și o reducere a neuroplasticității cerebrale
– în anxietate predomină deficitul de GABA și excesul de neurotransmițători excitatori și hormoni ai stresului, ceea ce duce la hiperactivarea sistemului nervos.
– în ambele cazuri, nivelul crescut și prelungit al cortizolului joacă un rol central, afectând funcționarea creierului, somnul și echilibrul emoțional.
Am plecat de acolo amândouă cu o rețetă și cu multă speranță. Din păcate nu a tolerat prima schemă de tratament, a avut niște efecte adverse (stări de greață continue și accentuate) și după o vreme s-a modificat. Aleg să nu notez aici denumirile medicamentelor, fiindcă sunt irelevante, se eliberează doar pe bază de prescripție medicală și doar la recomandarea medicului specialist.
În paralel, a mers la terapie. Primele 3 luni cu o altă terapeută, cu care nu a avut vreo chimie, așa că într-o bună zi a renunțat, în ciuda protestelor mele. Tot Aziz m-a liniștit atunci, când m-am dus la el debusolată toată și i-am zis că Ilinca nu mai vrea la terapie. I-am arătat conversația cu Ilinca de pe wapp (în care îmi spunea că dacă insist să se ducă o să se ducă, dar o să stea în fund pe scaun și nu o să scoată niciun cuvânt), a citit-o și a zis că o să stea de vorbă cu ea și, atât timp cât nu e pregătită să reia terapia, poate să meargă să se vadă cu el o dată pe săptămână, să stea de vorbă. Ceea ce s-a și întâmplat până într-o bună zi în care Ilinca a decis că e gata să reia terapia. Se ducea când și când la el, stăteau puțin de vorbă, habar n-am ce povesteau. Dar măcar a păstrat contactul constant cu el.
În perioada asta am ajuns să urăsc wapp-ul. Pentru că fiecare criză minoră sau majoră se desfășura prin mesaje pe wapp. Mii de mesaje, toate discuțiile cu ea se desfășurau după același tipar: ea se văita, eu încercam să o ajut sugerând soluții, ea mă combătea vehement și ajungeam să ne luptăm zi de zi, pierzând mult timp și multă energie. De asemenea, investeam foarte mult timp și energie încercând să o trimit pe cât de mult se putea la școală, fiind clasa a XII-a. Și asta se petrecea cu lupte, cu sute de mesaje, cu rugăminți, cu insistențe să o las să lipsească. Și la meditații mergea cu chiu cu vai, nu reușea să învețe mai nimic. La școală fiind nu se simțea deloc bine, nu se putea concentra, nu putea fi atentă la ceea ce se întâmpla în jurul ei, era mereu pierdută, cu privirea pierdută și veșnic voia acasă, îi era rău, inventa stări de rău dacă ele nu erau. Întrebarea ”ți-ai luat medicamentele” devenise o a doua mea ființă. Fiindcă îmi era teamă că nu și le ia. Iar temerea mea chiar s-a adeverit într-o bună zi, dar despre asta într-o poveste ulterioară.
A fost o perioadă în care și eu, dar mai ales ea, s-a chinuit să își accepte diagnosticul, s-a chinuit să accepte că asta era realitatea în care trăiam. Insomniile persistau, în ciuda faptului că lua și pastile de dormit. Kilogramele în plus (efect secundar la tratament) începeau să se adune, persista starea permanentă de izolare, se ascundea de toți și de toate. Pe la jumătatea lui aprilie 2025 am realizat că, în ciuda faptului că primea tratament, nimic nu mergea bine. Atunci a fost momentul în care am realizat că exista o șansă reală să nu ajungă să dea BAC-ul. Eram scurse de energie amândouă, eu simțeam că încep să îmi pierd mințile ușor – ușor. Și mă simțeam groaznic de neputincioasă, asistând la suferința ei.
